Scan barcode
A review by anca_m
The Confessions of Max Tivoli by Andrew Sean Greer
5.0
Pentru ca toata lumea se leaga de The Curious Case of Benjamin Button cand scrie despre cartea asta, refuz sa fac comparatie intre cele doua. La Fitzgerald era mai mult o idee interesanta prezentata rapid, iar personajul nu e nu-stiu-cat de afectat, e oarecare, la Greer e un blestem care e prilejul de transmitere a altor idei. Pana la urma, ce vrea Greer sa spuna, mai departe de "Fiecare dintre noi e dragostea vietii cuiva" (prima propozitie care oricat de siropos ar suna, pana la urma duce la un triunghi interesant, asemanator cu cel din Pamantul de sub talpile ei - brutala comparatie, dar ma rog..) e cat de multe feste ii joaca timpul omului - chiar daca i se scurge in directia care trebuie - prin aceea ca niciodata nu e timpul potrivit si cand e, nu dureaza mult. Tragico-melodramatica | concluzie, ati zice.
Timpul potrivit pentru Max Tivoli e, ca si pentru B.B., la mijlocul vietii cand isi traieste si fizic varsta reala. In adolescenta, cu o infatisare de batran se indragosteste de o fata de 14 ani, chiriasa sa care, evident, il priveste cel mult ca pe un protector. Primii ani ai vietii sint pentru Max Tivoli cei mai importanti cand isi stabileste obsesiile pe care le urmeaza toata viata - isi gaseste si primul prieten care ii cunoaste secretul, isi invata rolul, si-o gaseste pe Alice, The One.
Regula lui Tivoli, stabilita de mama sa in copilarie, "Fii cine cred ei ca esti", e intr-un fel semnificativa doar in cazul Alice, mama ei si in general, apropiatii. Ceilalti oameni sint doar fundalul, ceva vag si sters, Max nu sufera pentru ca nu se poate adapta acolo, ci mai curand ca nu poate fi acceptat unde vrea el - in cercul lui intim si ca nu poate sa-si poarte varsta in afara, sa-si strige tineretea ca sora sa. Nepasarea lui pentru orice altceva in afara de drama lui de la inceputul vietii (justificata prin adolescenta) devine egoism si provoaca enervare (cititorului din mine, cui altcuiva?) cand devine imun la faptul ca toti ceilalti au probleme chiar daca pot fi priviti ca ceea ce sint ei. Ramane rece fata de suferintele prietenului ce imbatraneste si ofileste si fata de monstruozitatea sa, neobservata pana mai tarziu, coplesit de regrete.
Apare (da, din nou) femeia simbol al vietii, unic sens, perfectiune, dragostea vietii. Iar Tivoli isi traieste iubirea in 3 faze: Prima apare ca pedofilie, a doua e casnicie, dar apreciaza gresit caracterul mult iubitei si moare lent, la propriu, iar a treia, sub forma de copil in fata unei mame adoptive, cand ni se sugereaza nevoia de protectie intr-o relatie, din ambele parti.
Mi-a placut stilul lui Greer, nu e rau, are si caderi in patetism, dar nu discordante. Ce-ar putea sa enerveze sunt panseurile prea dese despre singuratate, diformitate, neacceptare, dragoste. Dar macar originale si cu suflul personajului (clar!). Stiu ca pare deja cliseu in gura mea, dar pentru mine atmosfera si constructia de scena ramane cel mai mult timp in memorie, nu personaje, nu vorbe, nici macar idei (ceea ce e rau, probabil). Iar Greer si-a creat bine peisajul de ansamblu si vocea cu care sa spuna ce are de zis. Si calatoria prin America impreuna cu prietenul lui la batranete mi s-a parut de 1000 de ori mai buna decat a lui Kerouac (hai, omorati-ma) pentru ca peisajele nu-mi erau bagate pe gat ca sa simt cat de liberi erau, pentru ca mi se spune clar ca si personajele se plictiseau dupa atata mers, nu doar noi, muritorii. Si si serile pe veranda mi-au placut, desi Alice adolescenta ma agasa. Si schimbarile bruste din viata lor si atmosfera din casa lor de casatoriti cu faianta din farfurii sparte. Si zapada din San Francisco in care se pierd urme, si Woodward's Gardens, chiar si la sfarsitul sfarsitului zilelor de glorie. Ah, si placut scena de conversatie dintre prieteni la batranete:
Concluzie: placut, nu dat pe spate, dar facut sa ma simt confortabil cand ma apucam de ea dupa o pauza. Si asta ii trebuia cuiva care nu mai citise de mult si care nu mai are perspective de citit in viitorul apropiat.:)
obs:1. pentru ca probabil n-am reusit sa zic cum trebuie de ce cine nu-i excesiv de cinic poate sa se apropie linistit de ea, aici e ceva mai bine conturat.
2. coperta romaneasca e groaznica, nu vad ce treaba are cu totul, in afara de faptul ca personajul isi scrie memoriile (cartea, practic) cu un pix. partea proasta e ca indeparteaza lumea cu rozul ala. mda.
Timpul potrivit pentru Max Tivoli e, ca si pentru B.B., la mijlocul vietii cand isi traieste si fizic varsta reala. In adolescenta, cu o infatisare de batran se indragosteste de o fata de 14 ani, chiriasa sa care, evident, il priveste cel mult ca pe un protector. Primii ani ai vietii sint pentru Max Tivoli cei mai importanti cand isi stabileste obsesiile pe care le urmeaza toata viata - isi gaseste si primul prieten care ii cunoaste secretul, isi invata rolul, si-o gaseste pe Alice, The One.
Regula lui Tivoli, stabilita de mama sa in copilarie, "Fii cine cred ei ca esti", e intr-un fel semnificativa doar in cazul Alice, mama ei si in general, apropiatii. Ceilalti oameni sint doar fundalul, ceva vag si sters, Max nu sufera pentru ca nu se poate adapta acolo, ci mai curand ca nu poate fi acceptat unde vrea el - in cercul lui intim si ca nu poate sa-si poarte varsta in afara, sa-si strige tineretea ca sora sa. Nepasarea lui pentru orice altceva in afara de drama lui de la inceputul vietii (justificata prin adolescenta) devine egoism si provoaca enervare (cititorului din mine, cui altcuiva?) cand devine imun la faptul ca toti ceilalti au probleme chiar daca pot fi priviti ca ceea ce sint ei. Ramane rece fata de suferintele prietenului ce imbatraneste si ofileste si fata de monstruozitatea sa, neobservata pana mai tarziu, coplesit de regrete.
Apare (da, din nou) femeia simbol al vietii, unic sens, perfectiune, dragostea vietii. Iar Tivoli isi traieste iubirea in 3 faze: Prima apare ca pedofilie, a doua e casnicie, dar apreciaza gresit caracterul mult iubitei si moare lent, la propriu, iar a treia, sub forma de copil in fata unei mame adoptive, cand ni se sugereaza nevoia de protectie intr-o relatie, din ambele parti.
Mi-a placut stilul lui Greer, nu e rau, are si caderi in patetism, dar nu discordante. Ce-ar putea sa enerveze sunt panseurile prea dese despre singuratate, diformitate, neacceptare, dragoste. Dar macar originale si cu suflul personajului (clar!). Stiu ca pare deja cliseu in gura mea, dar pentru mine atmosfera si constructia de scena ramane cel mai mult timp in memorie, nu personaje, nu vorbe, nici macar idei (ceea ce e rau, probabil). Iar Greer si-a creat bine peisajul de ansamblu si vocea cu care sa spuna ce are de zis. Si calatoria prin America impreuna cu prietenul lui la batranete mi s-a parut de 1000 de ori mai buna decat a lui Kerouac (hai, omorati-ma) pentru ca peisajele nu-mi erau bagate pe gat ca sa simt cat de liberi erau, pentru ca mi se spune clar ca si personajele se plictiseau dupa atata mers, nu doar noi, muritorii. Si si serile pe veranda mi-au placut, desi Alice adolescenta ma agasa. Si schimbarile bruste din viata lor si atmosfera din casa lor de casatoriti cu faianta din farfurii sparte. Si zapada din San Francisco in care se pierd urme, si Woodward's Gardens, chiar si la sfarsitul sfarsitului zilelor de glorie. Ah, si placut scena de conversatie dintre prieteni la batranete:
Dupa multi ani, cand am imbatranit amandoi si am inceput sa uitam, i-am adus aminte lui Hughie de dupa-amiaza aceea la Woodward's Gardens, cand ne-am vazut pentru prima oara sub balonul miraculos al profesorului Martin. [..:]
-Balon? intrebase el. Nu prea cred.
-Ba da, era un balon argintiu urias si tu m-ai intrebat ce-o mai fi ala.
[...:]
-Uiti tot felul de lucruri, Hughie. Esti batran.
-Si tu la fel, remarcase el.
[..:]
-Era un balon, asa ne-am imprietenit.
-Nu-i adevarat, eu ti-am aratat un numar de magie pe scara.
-Nu-mi aduc aminte ca tu sa fi stiut smecherii cu carti de joc.
Isi scosese ochelarii.
-Am intrat in casa cu tata. Tu incercai sa te ascunzi dupa usa ca un copilas, desi aratai ca senatorul Roosevelt in costum de marinar. Erai foarte caraghios. Am scos dama de pica dintre frunzele ferigii si de atunci ai inceput sa ma admiri.
-Ma rog.
-Ma rog.
Amandoi priviseram spre parcare, plictisiti si fara astampar in calatoriile noastre, sperand sa aflam acolo ceva familiar. Ne-am intors la ziar si respectiv, la chioraitul matelor si n-am mai vorbit un ceas. Asta inseamna sa ai un prieten vechi.
Concluzie: placut, nu dat pe spate, dar facut sa ma simt confortabil cand ma apucam de ea dupa o pauza. Si asta ii trebuia cuiva care nu mai citise de mult si care nu mai are perspective de citit in viitorul apropiat.:)
obs:1. pentru ca probabil n-am reusit sa zic cum trebuie de ce cine nu-i excesiv de cinic poate sa se apropie linistit de ea, aici e ceva mai bine conturat.
2. coperta romaneasca e groaznica, nu vad ce treaba are cu totul, in afara de faptul ca personajul isi scrie memoriile (cartea, practic) cu un pix. partea proasta e ca indeparteaza lumea cu rozul ala. mda.