Scan barcode
A review by epictetsocrate
Istorie si utopie by E.M. Cioran
4.0
Scrisoare către un prieten de departe
Din acea ţară care a fost a noastră şi care nu mai e a nimănui, stărui, după aţia ani de tăcere, să-ţi dau amănunte despre preocupările mele cât şi despre lumea, „minunată” în care, îmi spui, am norocul să trăiesc şi să umblu în voie. Ţi-aş putea răspunde că sunt un om lipsit de preocupări şi că această lume nu-i deloc minunată. Dar un răspuns atât de laconic nu ar putea, în ciuda exactităţii sale, să îţi astâmpere curiozitatea, nici să lămurească numeroasele întrebări pe care mi le pui. Una dintre acestea, echivalând aproape cu un reproş, m-a frapat îndeosebi. Ai vrea să ştii dacă am intenţia să revin cândva la limba noastră, a amândurora, sau dacă înţeleg să-i rămân credincios acesteilalte, în mânuirea căreia, fără nici un temei, bănuieşti că aş avea o uşurinţă pe care n-o am – şi n-o voi avea niciodată. Ar însemna să-ţi spun o poveste de groază dacă ţi-aş relata în amănunt istoria relaţiilor mele cu acest idiom de împrumut, cu toate aceste cuvinte gândite şi răsgândite, şlefuite, subtile până la inexistenţă, gârbovite sub jugul nuanţei, inexpresive tocmai pentru că au exprimat totul, de o precizie înfiorătoare, istovite şi delicate, sobre chiar şi atunci când sunt vulgare. Cum s-ar putea deprinde cu ele un scit, cum le-ar putea pătrunde înţelesul exact şi mânui cu migală şi dreaptă cumpănire? Nu există măcar un cuvânt a cărui eleganţă vlăguită să nu-mi dea ameţeli: n-a mai rămas nici urmă de ţărână, de sânge şi de suflet în ele. O sintaxă de o înţepeneală, de o demnitate cadaverică le încorsetează şi le hotărăşte un loc de unde nici Dumnezeu n-ar putea să le smulgă. Câtă cafea, câte ţigări şi câte dicţionare mi-au trebuit ca să pot scrie o frază mai mult sau mai puţin corectă în această limbă inabordabilă, prea nobilă şi prea distinsă pentru gustul meu! Din nefericire, când mi-am dat seama de toate acestea era prea târziu ca să fac cale întoarsă, altfel n-aş fi abandonat nicicând limba noastră; mai se întâmplă să-i regret şi acum mirosul de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urâţenia nostalgică şi superba neglijenţă.
Din acea ţară care a fost a noastră şi care nu mai e a nimănui, stărui, după aţia ani de tăcere, să-ţi dau amănunte despre preocupările mele cât şi despre lumea, „minunată” în care, îmi spui, am norocul să trăiesc şi să umblu în voie. Ţi-aş putea răspunde că sunt un om lipsit de preocupări şi că această lume nu-i deloc minunată. Dar un răspuns atât de laconic nu ar putea, în ciuda exactităţii sale, să îţi astâmpere curiozitatea, nici să lămurească numeroasele întrebări pe care mi le pui. Una dintre acestea, echivalând aproape cu un reproş, m-a frapat îndeosebi. Ai vrea să ştii dacă am intenţia să revin cândva la limba noastră, a amândurora, sau dacă înţeleg să-i rămân credincios acesteilalte, în mânuirea căreia, fără nici un temei, bănuieşti că aş avea o uşurinţă pe care n-o am – şi n-o voi avea niciodată. Ar însemna să-ţi spun o poveste de groază dacă ţi-aş relata în amănunt istoria relaţiilor mele cu acest idiom de împrumut, cu toate aceste cuvinte gândite şi răsgândite, şlefuite, subtile până la inexistenţă, gârbovite sub jugul nuanţei, inexpresive tocmai pentru că au exprimat totul, de o precizie înfiorătoare, istovite şi delicate, sobre chiar şi atunci când sunt vulgare. Cum s-ar putea deprinde cu ele un scit, cum le-ar putea pătrunde înţelesul exact şi mânui cu migală şi dreaptă cumpănire? Nu există măcar un cuvânt a cărui eleganţă vlăguită să nu-mi dea ameţeli: n-a mai rămas nici urmă de ţărână, de sânge şi de suflet în ele. O sintaxă de o înţepeneală, de o demnitate cadaverică le încorsetează şi le hotărăşte un loc de unde nici Dumnezeu n-ar putea să le smulgă. Câtă cafea, câte ţigări şi câte dicţionare mi-au trebuit ca să pot scrie o frază mai mult sau mai puţin corectă în această limbă inabordabilă, prea nobilă şi prea distinsă pentru gustul meu! Din nefericire, când mi-am dat seama de toate acestea era prea târziu ca să fac cale întoarsă, altfel n-aş fi abandonat nicicând limba noastră; mai se întâmplă să-i regret şi acum mirosul de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urâţenia nostalgică şi superba neglijenţă.