Scan barcode
ripplefargo's review against another edition
Pretty good! It's Clive Cussler, so yeah, it's a lot like most of his other work with Dirk Pitt in it, but Pitt, the elder, shows more emotion in this one, which is interesting. I'm not used to it, but I can handle that. :) Not much more to say, really. If you like Clive Cussler, you'll like this, too. Good, old-fashioned adventure with a healthy splash of history and archaeology. It's right up my alley.
utbw42's review against another edition
2.0
Boooooooring.....worst Dirk Pitt book I've read. I should have put this down and read something else, but I stubbornly pushed through this. Bland story, bland characters, and bland writing. It's apparent that Dirk Cussler does the writing now with Clive reaping the royalties. Pity.
a_ender's review against another edition
It was my first cussler novel. OK could have been better.
oleester's review against another edition
3.0
Fancy an action packed, high concept, plot driven story steeped in naval history? Don’t care about a prose that tells instead of show? Then this novel is for you. The mysteries in Dirk Pitt’s adventure wrap up cleanly after so much tension building, reading this wouldn’t be a waste of your time. I know it didn’t waste mine. That is how an escapist fiction roll, and my suspension of disbelief just rolled with it. The writing is enough to tell the story, but not to be greatly admired.
rob53's review against another edition
5.0
I continue to enjoy Cussler's books. They are all the same but I don't think when I read them; I just enjoy. Crescent Dawn fits that exactly.
epictetsocrate's review against another edition
3.0
327 d.H. MAREA MEDITERANĂ
Cadenţa tobei răsuna prin pereţii etanşi, reverberând într-un staccato ritmic, de o precizie desăvârşită. Celeusta[1] lovea sistematic în toba din piele de capră, într-un mod plăcut, dar mecanic. Putea să bată ore întregi fără să piardă ritmul ― educaţia lui muzicală fiind bazată mai mult pe rezistenţă decât pe armonie. Deşi cadenţa sa constantă avea o valoare recunoscută, publicul format din vâslaşii de pe galeră spera numai ca spectacolul monoton să ajungă în curând la final.
Lucius Arcelian îşi şterse de pantaloni palma asudată, apoi apucă mai strâns de vâsla grea de stejar. Trăgând rama prin apă cu o mişcare lină, intră rapid în ritm cu cei din jurul lui. De loc din Creta, tânărul se alăturase marinei romane cu şase ani în urmă, atras de simbria frumoasă şi de ocazia de a obţine cetăţenia romană la pensionare. Călit în focul luptei, nu-şi dorea acum decât să avanseze într-un post mai puţin laborios la bordul galerei imperiale, înainte să-i cedeze braţele de tot.
Contrar mitului promovat la Hollywood, nu sclavii erau folosiţi în galerele romane antice. Cei care propulsau navele erau recruţi plătiţi, selectaţi din teritoriile cu ieşire la mare aflate sub dominația imperiului. La fel ca legionarii din armata romană, aceştia îndurau săptămâni de pregătiri istovitoare înainte de a ieşi pe mare. Erau zvelţi şi puternici, capabili să vâslească douăsprezece ore pe zi dacă era nevoie. Dar la bordul galerei biremă în stil liburnian[2], o navă de război mică şi uşoară care avea doar două şiruri de vâsle pe fiecare parte, vâslaşii reprezentau o propulsie suplimentară faţă de pânza mare prinsă de punte.
Arcelian îl privea pe celeusta, omuleţul chel care bătea toba având o maimuţică legată lângă el. Nu putea să nu observe o asemănare izbitoare între bărbat şi maimuţă. Amândoi aveau urechi mari şi feţe rotunde, vesele. Mutra toboşarului păstra o expresie constantă de veselie, în vreme ce rânjea către echipaj cu ochii strălucitori şi vicleni şi dinţii galbeni şi ciobiţi. Imaginea lui făcea întru câtva ca vâslitul să pară mai uşor, iar Arcelian înţelese alegerea înţeleaptă făcută de căpitanul galerei.
― Celeusta, strigă unul dintre vâslaşi, un bărbat negricios din Siria. Vântul suflă puternic şi apa e agitată. De ce ni s-a dat comanda să vâslim?
Ochii toboşarului sclipiră.
― Nu-mi este dat mie să pun la îndoială înţelepciunea ofiţerilor, altfel şi eu aş trage la rame, răspunse el râzând cu poftă.
― Aş paria că maimuţa ar vâsli mai repede, replică sirianul.
Celeusta privi maimuţa ghemuită lângă el.
― E destul de puternic mititelul, spuse el, cântându-i în strună. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, nu cunosc motivul. Poate căpitanul doreşte să-şi pună echipajul vorbăreţ la treabă. Sau poate vrea, pur şi simplu, să meargă mai repede ca vântul.
Cadenţa tobei răsuna prin pereţii etanşi, reverberând într-un staccato ritmic, de o precizie desăvârşită. Celeusta[1] lovea sistematic în toba din piele de capră, într-un mod plăcut, dar mecanic. Putea să bată ore întregi fără să piardă ritmul ― educaţia lui muzicală fiind bazată mai mult pe rezistenţă decât pe armonie. Deşi cadenţa sa constantă avea o valoare recunoscută, publicul format din vâslaşii de pe galeră spera numai ca spectacolul monoton să ajungă în curând la final.
Lucius Arcelian îşi şterse de pantaloni palma asudată, apoi apucă mai strâns de vâsla grea de stejar. Trăgând rama prin apă cu o mişcare lină, intră rapid în ritm cu cei din jurul lui. De loc din Creta, tânărul se alăturase marinei romane cu şase ani în urmă, atras de simbria frumoasă şi de ocazia de a obţine cetăţenia romană la pensionare. Călit în focul luptei, nu-şi dorea acum decât să avanseze într-un post mai puţin laborios la bordul galerei imperiale, înainte să-i cedeze braţele de tot.
Contrar mitului promovat la Hollywood, nu sclavii erau folosiţi în galerele romane antice. Cei care propulsau navele erau recruţi plătiţi, selectaţi din teritoriile cu ieşire la mare aflate sub dominația imperiului. La fel ca legionarii din armata romană, aceştia îndurau săptămâni de pregătiri istovitoare înainte de a ieşi pe mare. Erau zvelţi şi puternici, capabili să vâslească douăsprezece ore pe zi dacă era nevoie. Dar la bordul galerei biremă în stil liburnian[2], o navă de război mică şi uşoară care avea doar două şiruri de vâsle pe fiecare parte, vâslaşii reprezentau o propulsie suplimentară faţă de pânza mare prinsă de punte.
Arcelian îl privea pe celeusta, omuleţul chel care bătea toba având o maimuţică legată lângă el. Nu putea să nu observe o asemănare izbitoare între bărbat şi maimuţă. Amândoi aveau urechi mari şi feţe rotunde, vesele. Mutra toboşarului păstra o expresie constantă de veselie, în vreme ce rânjea către echipaj cu ochii strălucitori şi vicleni şi dinţii galbeni şi ciobiţi. Imaginea lui făcea întru câtva ca vâslitul să pară mai uşor, iar Arcelian înţelese alegerea înţeleaptă făcută de căpitanul galerei.
― Celeusta, strigă unul dintre vâslaşi, un bărbat negricios din Siria. Vântul suflă puternic şi apa e agitată. De ce ni s-a dat comanda să vâslim?
Ochii toboşarului sclipiră.
― Nu-mi este dat mie să pun la îndoială înţelepciunea ofiţerilor, altfel şi eu aş trage la rame, răspunse el râzând cu poftă.
― Aş paria că maimuţa ar vâsli mai repede, replică sirianul.
Celeusta privi maimuţa ghemuită lângă el.
― E destul de puternic mititelul, spuse el, cântându-i în strună. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, nu cunosc motivul. Poate căpitanul doreşte să-şi pună echipajul vorbăreţ la treabă. Sau poate vrea, pur şi simplu, să meargă mai repede ca vântul.
courtney_walker's review against another edition
3.0
Took me a while to get in to but I was eventually drawn into the story and enjoyed spending time with Dirk and his merry cast of characters.