Scan barcode
iains33's review against another edition
dark
emotional
reflective
medium-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? Yes
- Loveable characters? Yes
- Diverse cast of characters? Yes
- Flaws of characters a main focus? Yes
4.5
lisa_mc's review
4.0
Tourists visiting St. Petersburg, Russia, in 2003 – the year of the city’s tricentennial – would have faced an abundance of beauty: the pastel-colored baroque buildings of Rastrelli, plazas and canals, lovely vistas of the Neva River, palaces and churches and museum, narrow streets once walked by Gogol and Dostoevsky, the Summer Garden where young lovers stroll, and the Bronze Horseman statue of city founder Peter the Great, immortalized in verse by Pushkin.
They could be forgiven for not being able to tell – or never knowing – that only 60 years earlier, the city, then called Leningrad, was besieged by the Nazis during World War II. The residents refused to surrender, and during the 900-day siege more than 600,000 people died, most starving to death as the city’s food stores dwindled and the frigid winters set in.
The contrast between these two cities – geographically the same, but worlds apart – is at the heart of the lovely, bittersweet novel “The Life of an Unknown Man.”
The story begins not in Russia but in Paris, where Ivan Shutov, a Russian emigre and literary writer (as is Makine himself), has just been dumped by his much-younger girlfriend. Readers may roll their eyes initially at the cliche, but Makine beats us to it: “He is the absolute prototype of a man ditched by a woman young enough to be his daughter. The plot for a lightweight novel in the French manner, a hundred pages of Parisian bed-hopping and gloom.”
But the novel doesn’t go that way at all. Shutov feels sorry for himself for a bit, but – inspired by a Chekhov story (“A Little Joke,” the title of which in Russian bears the same root as Shutov’s name) – he decides to track down a girl he was once close to in Leningrad three decades before. After a chain of phone calls, Shutov has Yana’s cellphone number. With visions of long-ago romance, he calls her to tell her he’ll be in St. Petersburg the next day.
But the novel doesn’t go that way either. As it happens, his arrival is smack in the middle of the chaos of the city’s 300th anniversary festivities. Yana has become a wealthy businesswoman, horribly busy and always racing somewhere with a phone on her ear. They barely have time to talk, and Shutov wanders the crowded city alone. It’s not the city he left: there are luxury hotels, Western goods and a culture he can no longer call his own. Earlier Shutov had remarked, “I’m not Russian ... I’m Soviet.” And there is a difference, a difference he feels pointedly.
Back in Yana’s under-construction apartment, which is being created from several smaller apartments, whose tenants have all been bought out or swapped or double-swapped with to clear them out, one last tenant, Volsky, awaits the people who are coming to take him away to a rest home. Shutov has been told that the old man is deaf and mute, but as they sit in front of a TV, Volsky begins talking.
This is the way the novel goes: adrift in what was but no longer is his native land, Shutov listens to Volsky’s story of the siege of Leningrad, the war, the aftermath, the gulag, the remainder of a life.
Despite the horrors of the siege, horrors that are vividly described but not dwelled upon by the author, there were stories of bravery, determination and humanity. A young singer when the siege starts, Volsky has his life – like everyone else’s – upended. Amid the death, he and his girlfriend Mila join a theater troupe that performs opera by candlelight in a freezing theater. “Applause was no longer heard. Too weak, their hands frozen in mittens, people would bow to thank the actors. This silent gratitude was more touching than any number of ovations.”
Volsky and Mila part when he heads off to combat, but reunite after the war to begin to build a life and family together, taking war orphans into their home. This, too, is upended by the madness of Stalinism, but Volsky, instead of emerging from the camp ruined and bitter, rebuilds his life a second time.
Shutov’s own worries seem petty in comparison, and hearing the unknown story of this unknown man – “A heroic life, a life sacrificed” – transforms him.
So much is packed into this short novel, but it feels expansive, never cramped or rushed. In spare prose, Makine uses well-chosen details and searing emotions to create an enveloping story. This unknown man is worth knowing; his life is both heartbreaking and inspiring.
They could be forgiven for not being able to tell – or never knowing – that only 60 years earlier, the city, then called Leningrad, was besieged by the Nazis during World War II. The residents refused to surrender, and during the 900-day siege more than 600,000 people died, most starving to death as the city’s food stores dwindled and the frigid winters set in.
The contrast between these two cities – geographically the same, but worlds apart – is at the heart of the lovely, bittersweet novel “The Life of an Unknown Man.”
The story begins not in Russia but in Paris, where Ivan Shutov, a Russian emigre and literary writer (as is Makine himself), has just been dumped by his much-younger girlfriend. Readers may roll their eyes initially at the cliche, but Makine beats us to it: “He is the absolute prototype of a man ditched by a woman young enough to be his daughter. The plot for a lightweight novel in the French manner, a hundred pages of Parisian bed-hopping and gloom.”
But the novel doesn’t go that way at all. Shutov feels sorry for himself for a bit, but – inspired by a Chekhov story (“A Little Joke,” the title of which in Russian bears the same root as Shutov’s name) – he decides to track down a girl he was once close to in Leningrad three decades before. After a chain of phone calls, Shutov has Yana’s cellphone number. With visions of long-ago romance, he calls her to tell her he’ll be in St. Petersburg the next day.
But the novel doesn’t go that way either. As it happens, his arrival is smack in the middle of the chaos of the city’s 300th anniversary festivities. Yana has become a wealthy businesswoman, horribly busy and always racing somewhere with a phone on her ear. They barely have time to talk, and Shutov wanders the crowded city alone. It’s not the city he left: there are luxury hotels, Western goods and a culture he can no longer call his own. Earlier Shutov had remarked, “I’m not Russian ... I’m Soviet.” And there is a difference, a difference he feels pointedly.
Back in Yana’s under-construction apartment, which is being created from several smaller apartments, whose tenants have all been bought out or swapped or double-swapped with to clear them out, one last tenant, Volsky, awaits the people who are coming to take him away to a rest home. Shutov has been told that the old man is deaf and mute, but as they sit in front of a TV, Volsky begins talking.
This is the way the novel goes: adrift in what was but no longer is his native land, Shutov listens to Volsky’s story of the siege of Leningrad, the war, the aftermath, the gulag, the remainder of a life.
Despite the horrors of the siege, horrors that are vividly described but not dwelled upon by the author, there were stories of bravery, determination and humanity. A young singer when the siege starts, Volsky has his life – like everyone else’s – upended. Amid the death, he and his girlfriend Mila join a theater troupe that performs opera by candlelight in a freezing theater. “Applause was no longer heard. Too weak, their hands frozen in mittens, people would bow to thank the actors. This silent gratitude was more touching than any number of ovations.”
Volsky and Mila part when he heads off to combat, but reunite after the war to begin to build a life and family together, taking war orphans into their home. This, too, is upended by the madness of Stalinism, but Volsky, instead of emerging from the camp ruined and bitter, rebuilds his life a second time.
Shutov’s own worries seem petty in comparison, and hearing the unknown story of this unknown man – “A heroic life, a life sacrificed” – transforms him.
So much is packed into this short novel, but it feels expansive, never cramped or rushed. In spare prose, Makine uses well-chosen details and searing emotions to create an enveloping story. This unknown man is worth knowing; his life is both heartbreaking and inspiring.
ceruleanbunny's review against another edition
emotional
hopeful
inspiring
reflective
sad
medium-paced
- Plot- or character-driven? A mix
arianamaria's review against another edition
4.0
O carte care a fost o răstălmăcire de sentimente pentru mine. A fost o poveste ce m-a trecut de la veselie, la tristețe, la melancolie, la durere, devenise între mici capitole greu de citit deoarece începusem să mă plictisesc de aceeași istorisire de evenimente, apoi a devenit din nou interesantă, iar pe final vreau să zic că nu m-a dezamăgit absolut deloc.
''Un roman în roman, Viață unui bărbat necunoscut se constituie că o meditație asupra istoriei și memoriei oferind cititorului o perspectiva inedită asupra Rusiei de ieri și azi.''
Într-adevăr povestea oferă o altă perspectiva, mai ales când intervine istorisirea războiului. Am să citez din carte câteva fraze că să vedeți despre ce vorbesc: ''La fel ca viață fiecărui locuitor al orașului muribund, existența le atârnă mereu de câteva grade în minus, de o cădere pe stradă, chiar înainte de primirea rației de pâine, de un surplus de oboseală care frângea deodată trupul. Și mai mult decât toate, de firimiturile de hrană ce puteau fi aruncate, sau nu, dintr-un camion militar. O mică poticnire ajungea să amenințe supraviețuirea familiei, care avea deja 16 membrii''. Povestea războiului nu este relatată de personajul principal Șutov, ci de Volski, pe care Șutov îl întâlnește în satul său natal, de aici și perspectiva romanului în roman, pentru că avem două narațiuni din opinii diferite atât față de război cât și față de dragoste.
''Aflat într-un impas existențial în urmă destrămării relației sale cu o femeie mult mai tânăra și a revelației că celebritatea să nu mai e decât o amintire, Ivan Sutov, un scriitor de 50 de ani exilat în Franța, hotărăște să-și părăsească țară de adopție și să plece la Sankt Petersburg, în căutarea unei vechi iubiri din tinerețe.''
Impasul real începe când acesta încheie relația cu Lea, în carte văzându-se acest lucru ca ''o piatră funerară peste o speranța de iubire''. În toată descrierea relației trecute, acesta se gândește doar că ar fi putut să îi fie tată, doar la certurile lor și la cât de frumos se lasă lumina pe brațul femeii ce a avut-o lângă el în pat. El nu o descrie că pe o dușmancă, ci o descrie frumos, cu dor și nostalgie, cu durere și cu speranța că se va întoarce. Una din frazele despre ea mi-a captat foarte mult atenția: ''Se îndrăgosti de tot ce era Lea. Și tot ce vedea la ea avea desăvârșirea unei fraze care nu mai are nevoie de retușuri''. Mi-i se pare că are un altfel de romantism. Cum să te vadă cineva ață de perfect, atât de frumos, atât de bun, fără nici măcar un defect încât să ''nu ai nevoie niciodată de retușuri''.
Plecând înapoi în țară să natală, acesta realizează cât de multe s-au schimbat. Fosta lui iubire a fost căsătorită, probabil încă e, nu se specifică și nu se detaliază foarte multe despre această, dar are un copil, un băiat tânăr. În casă să acesta îl întâlnește pe Volski, cel ce schimbă toată perspectiva narativă și face că această carte să merite să fie citită.
''Bătrânul (..) în mintea căruia experiențele traumatizante ale epocii comuniste au rămas impregnate pentru totdeauna și a cărei poveste pare emblematică pentru miile de oameni obișnuiți, anonimi necunoscuți ale căror vieți au fost zdrobite de sistemul totalitar''.
El îi povestește atât războiul, durerea și sărăcia de atunci, dar prin perspectiva unui om care se consideră bogat pentru că o avea pe Milă. ''Nu vorbeau, uimiți să vadă cât de simplă putea fi fericirea, aproape săracă, da, săracă în lucruri, dar atât de plină''. Amândoi vor fi arestați mai târziu și se vor pierde unul pe altul. Partea cea mai grea a arestării nu era arestarea în sine, ci interogatoriul dinainte de această: ''Ofițerul de instrucție era tânăr, dar știa că indiferent de care era atitudinea deținutului, trebuia să îl lovească''. Că cei doi să treacă prin asta, au găsit putere tot în relație lor. Amândoi s-au vorbit să privească cerul, în același timp și acolo să se regăsească de fiecare dată și să le mai dea putere pentru încă o zi: ''Nimic nu putea atinge o viață ce avea să renască sub cerul în care, de atâția ani, li se întâlneau privirile''.
Spre final, Șutov își amintește că a auzit de Volski în tinerețe, în articole ce vorbeau despre ''un educator ce oferea viață prin teatru copiilor handicapați și tinerilor în derivă''. De ce tocmai teatrul? Pentru că așa a cunoscut-o pe Milă. Finalul este unul așteptat, Lea îl mai caută pe Sutiv încă o dată să îi spună că poate păstra cărțile sale, acesta se reîntoarce în Franța că mai târziu datorită unui incident să revină în Rusia.
Cartea se încheie cu o frază care îți da de gândit foarte mult: ''Se ridică, se îndreaptă către ieșire și dintr-o dată se oprește. Ce ar trebui scris e tocmai asta: aceste 'femei necunoscute' și acești 'bărbați necunoscuți' care se iubeau și al căror glas a rămas mut''.
''Un roman în roman, Viață unui bărbat necunoscut se constituie că o meditație asupra istoriei și memoriei oferind cititorului o perspectiva inedită asupra Rusiei de ieri și azi.''
Într-adevăr povestea oferă o altă perspectiva, mai ales când intervine istorisirea războiului. Am să citez din carte câteva fraze că să vedeți despre ce vorbesc: ''La fel ca viață fiecărui locuitor al orașului muribund, existența le atârnă mereu de câteva grade în minus, de o cădere pe stradă, chiar înainte de primirea rației de pâine, de un surplus de oboseală care frângea deodată trupul. Și mai mult decât toate, de firimiturile de hrană ce puteau fi aruncate, sau nu, dintr-un camion militar. O mică poticnire ajungea să amenințe supraviețuirea familiei, care avea deja 16 membrii''. Povestea războiului nu este relatată de personajul principal Șutov, ci de Volski, pe care Șutov îl întâlnește în satul său natal, de aici și perspectiva romanului în roman, pentru că avem două narațiuni din opinii diferite atât față de război cât și față de dragoste.
''Aflat într-un impas existențial în urmă destrămării relației sale cu o femeie mult mai tânăra și a revelației că celebritatea să nu mai e decât o amintire, Ivan Sutov, un scriitor de 50 de ani exilat în Franța, hotărăște să-și părăsească țară de adopție și să plece la Sankt Petersburg, în căutarea unei vechi iubiri din tinerețe.''
Impasul real începe când acesta încheie relația cu Lea, în carte văzându-se acest lucru ca ''o piatră funerară peste o speranța de iubire''. În toată descrierea relației trecute, acesta se gândește doar că ar fi putut să îi fie tată, doar la certurile lor și la cât de frumos se lasă lumina pe brațul femeii ce a avut-o lângă el în pat. El nu o descrie că pe o dușmancă, ci o descrie frumos, cu dor și nostalgie, cu durere și cu speranța că se va întoarce. Una din frazele despre ea mi-a captat foarte mult atenția: ''Se îndrăgosti de tot ce era Lea. Și tot ce vedea la ea avea desăvârșirea unei fraze care nu mai are nevoie de retușuri''. Mi-i se pare că are un altfel de romantism. Cum să te vadă cineva ață de perfect, atât de frumos, atât de bun, fără nici măcar un defect încât să ''nu ai nevoie niciodată de retușuri''.
Plecând înapoi în țară să natală, acesta realizează cât de multe s-au schimbat. Fosta lui iubire a fost căsătorită, probabil încă e, nu se specifică și nu se detaliază foarte multe despre această, dar are un copil, un băiat tânăr. În casă să acesta îl întâlnește pe Volski, cel ce schimbă toată perspectiva narativă și face că această carte să merite să fie citită.
''Bătrânul (..) în mintea căruia experiențele traumatizante ale epocii comuniste au rămas impregnate pentru totdeauna și a cărei poveste pare emblematică pentru miile de oameni obișnuiți, anonimi necunoscuți ale căror vieți au fost zdrobite de sistemul totalitar''.
El îi povestește atât războiul, durerea și sărăcia de atunci, dar prin perspectiva unui om care se consideră bogat pentru că o avea pe Milă. ''Nu vorbeau, uimiți să vadă cât de simplă putea fi fericirea, aproape săracă, da, săracă în lucruri, dar atât de plină''. Amândoi vor fi arestați mai târziu și se vor pierde unul pe altul. Partea cea mai grea a arestării nu era arestarea în sine, ci interogatoriul dinainte de această: ''Ofițerul de instrucție era tânăr, dar știa că indiferent de care era atitudinea deținutului, trebuia să îl lovească''. Că cei doi să treacă prin asta, au găsit putere tot în relație lor. Amândoi s-au vorbit să privească cerul, în același timp și acolo să se regăsească de fiecare dată și să le mai dea putere pentru încă o zi: ''Nimic nu putea atinge o viață ce avea să renască sub cerul în care, de atâția ani, li se întâlneau privirile''.
Spre final, Șutov își amintește că a auzit de Volski în tinerețe, în articole ce vorbeau despre ''un educator ce oferea viață prin teatru copiilor handicapați și tinerilor în derivă''. De ce tocmai teatrul? Pentru că așa a cunoscut-o pe Milă. Finalul este unul așteptat, Lea îl mai caută pe Sutiv încă o dată să îi spună că poate păstra cărțile sale, acesta se reîntoarce în Franța că mai târziu datorită unui incident să revină în Rusia.
Cartea se încheie cu o frază care îți da de gândit foarte mult: ''Se ridică, se îndreaptă către ieșire și dintr-o dată se oprește. Ce ar trebui scris e tocmai asta: aceste 'femei necunoscute' și acești 'bărbați necunoscuți' care se iubeau și al căror glas a rămas mut''.
epictetsocrate's review against another edition
4.0
Într-o seară, se dădură în joacă cu sania pe un deal înzăpezit. Frigul le biciuia feţele, pulberea chiciurii le înceţoşa vederea şi, în clipa cea mai exaltantă a coborârii, tânărul aşezat în spate şopti: „Te iubesc, Nadenka”. Amestecându-se cu şuierul vântului şi cu scârţâitul tălpigelor, murmurul lui de-abia se auzi. O mărturisire? O pală de crivăţ? Gâfâind, cu inimile bătând mai-mai să le spargă piepturile, urcară iar panta, se avântară într-o nouă alunecare, iar şoapta îndrăgostită se auzi din nou, şi mai discretă, răpită iute de vârtejul alb. „Te iubesc, Nadenka…”
„Cehov ăsta! Pe vremea lui mai puteai să scrii aşa.” Şutov revede scena: un frig ameţitor, doi îndrăgostiţi sfioşi… Astăzi toată lumea ar zice că e o melodramă, ar râde de aceste „frumoase simţăminte”. Îngrozitor de demodat. Şi totuşi, ca de la scriitor la scriitor, merge! Se simte mâna lui Cehov: arta asta de a salva, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic, un subiect pe care un altul l-ar fi înecat în dulcegării. Acest „Te iubesc, Nadenka” înăbuşit de un vârtej de zăpadă merge.
Surâde amar, obişnuit să se îndoiască de propriul său entuziasm. „Merge datorită sticlei de whisky”, îşi zice umplându-şi din nou paharul. Şi datorită singurătăţii sale într-un apartament în care locuieşte de-acum o absentă, tânăra Léa, care mâine vine să-şi ia lucrurile, grămada de cutii de carton stivuite lângă uşă. O piatră funerară peste o speranţă de iubire.
„Cehov ăsta! Pe vremea lui mai puteai să scrii aşa.” Şutov revede scena: un frig ameţitor, doi îndrăgostiţi sfioşi… Astăzi toată lumea ar zice că e o melodramă, ar râde de aceste „frumoase simţăminte”. Îngrozitor de demodat. Şi totuşi, ca de la scriitor la scriitor, merge! Se simte mâna lui Cehov: arta asta de a salva, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic, un subiect pe care un altul l-ar fi înecat în dulcegării. Acest „Te iubesc, Nadenka” înăbuşit de un vârtej de zăpadă merge.
Surâde amar, obişnuit să se îndoiască de propriul său entuziasm. „Merge datorită sticlei de whisky”, îşi zice umplându-şi din nou paharul. Şi datorită singurătăţii sale într-un apartament în care locuieşte de-acum o absentă, tânăra Léa, care mâine vine să-şi ia lucrurile, grămada de cutii de carton stivuite lângă uşă. O piatră funerară peste o speranţă de iubire.
abookishtype's review
4.0
While there are no right answers to the question: what are stories for? There are some answers that are more correct than others. In Andreï Makine’s The Life of an Unknown Man (smoothly translated by Geoffrey Strachan), exiled dissident, author Shutov has an existential crisis about what stories and literatures should be. Are they supposed to be beautiful? Are they supposed to ironically point out the foibles of society? Should they cater to the tastes of the reading public? Are they supposed to document the human condition? What should an author write in the middle of all of these competing questions?
Read the rest of my review at A Bookish Type.
Read the rest of my review at A Bookish Type.
erba's review
4.0
The story of an unhappy, self-centered writer who comes across a forgotten story that must be told. Well written, self reflective and moving, this book bridges the gap between Leningrad and St Petersburg.
literatisara's review
5.0
“In war the most testing moments are those of peace, for a dead man lying in the grass makes the living see the world as it would be, but for their folly.”
4.5 stars. (because of the beginning but I still have tears in my eyes and my heart hurts so I'm rounding up)
It’s always the five-star reads that are the hardest to write reviews for. It’s easy to point to what you don’t like in a book but how do you write about the things you like, the things you love? Especially when I had so much I didn’t initially like about this book!
The Life of an Unknown Man really and truly crept up on me. You know the feeling when you finish a book and think now what? You think how do you go back to everyday life as if nothing happened? This book does that. It's so much in such few pages. The writing is deceptively simple, the start painfully slow (I actually DNFed this, then pretended I didn't, then nearly DNFed it a few more times but I am so glad I didn't), yet once it hits part III (a little less than halfway through the book), it's unputdownable. I didn't even realize how quickly I flew through the book after that mark. It took me about twenty days to get through a little less than half of the book and then a single day to finish the rest. I didn’t sleep. I remember the sun creeping into my room as I finished the last few pages. This isn’t a book that’s gripping with action or a plot that you just need to keep reading to find out, it’s … quieter. Softer. But no less enthralling.
“During those May days the war ended for them. One year after the end of the war.”
Andrei Makine (and the translator, because at no point did this book feel like a translation) is a master of words. I’m haunted by the quiet depictions of war and the lives touched by it in this book. The people who survived it, each scarred differently. I can't stop thinking about the strength of people, the beauty in small and unassuming places. I'm at a loss for proper words to truly describe what this story did to me. Wow. Just. Wow. War isn’t easy to write about but I think the aftermath is even harder to properly show. It’s harder to show the different kinds of fighters, the ones who may not have been on the front lines, but they fought, they kept others alive, they gave others hope.
“Everyone strove for the performances to go on as before. But, of course, everything was very different. They acted by candlelight in an auditorium where it was minus twenty degrees. Often the show was interrupted by an air raid siren. The audience would go down into the basement, those who no longer had the strength to do so remaining huddled in their seats, staring at the stage emptied by the sound of bombing… Applause was no longer heard. Too weak, their hands frozen in mittens, people would bow to thank the actors. This silent gratitude was more touching than any number of ovations.”
This book is unflinching in its portrayal of the hardships. I felt the biting Russian cold even burrowed beneath a ton of blankets, I heard the hunger and pure exhaustion (the kind that’s embedded deep in your bones) in the silent auditoriums, I even felt the grief and fear, the desperation in every page. But I also saw the glimpses of hope, the little miracles, the bigger miracles in those little miracles, the power of love and the goodness of people. Writing one is easy, but having both in the same book, same chapter, same breath? I don’t know how he did it but he did and I’m left a little breathless.
“It is a song that gives back a forgotten, primal meaning to all that he can see: the earth, laden with dead, and yet so light, so full of springtime life, the ruins of an old izba, the imagined radiance of those who lived there and loved one another beneath its roof… And this sky, beginning to turn pale, which Shutov will never look at again the way he did before.”
All of this to say please please push through that first bit because it is so so worth it. I loved it so much that despite hating the first half I still gave this book five stars (and I'm stingy with my five stars). I’m so glad I came across this gem and can’t wait until I pick up Makine’s other works (I’m not kidding, I’ve already purchased his Dreams of my Russian Summers). What a way to start the reading year.
“He has never seen so much of the sky in a single glance before.”