Scan barcode
kruppam's review against another edition
3.0
Niciodată nu mi-au plăcut cărțile cu final deschis. Dar a fost interesantă și cu subiecte provocatoare, care puteau fi mult mai bine exploatate, în loc să se fi pus atâta accent pe detaliile banale. Iar personajele ar fi putut fi mai bine conturate. Aș fi preferat să văd o versiune a poveștii spusă de tatăl protagonistului și nu de fiul bucătarului, care a avut un rol aproape neînsemnat. Până la final, am tot așteptat să explodeze ceva, să fie spuse adevărurile cu voce tare, dar nu s-a întâmplat.
Am continuat s-o citesc din cauza fascinației mele pentru poveștile lumii musulmane, dar mă așteptam la mai multă credibilitate.
Am continuat s-o citesc din cauza fascinației mele pentru poveștile lumii musulmane, dar mă așteptam la mai multă credibilitate.
gallant_crony's review against another edition
4.0
We’ve all read The Kite Runner, even those of us who haven’t. And suddenly, we all knew everything that was enough to finally place Afghanistan on our mental maps. The book and America have helped place the country in a space where stereotypes are broken and made. Make no mistake, I love The Kite Runner. I also admire the Afghani women, their landscape (thanks to William Dalrymple), and their unforgettable history. But until the book came out, there was no way the outside world could have put its finger on Afghanistan and found that it touched people. People like you and me, and sometimes much more breathtakingly beautiful than we could have imagined. It was a story that changed the narrative.
For me, Trespassing has done that for Pakistan. A country I had little flattering things to say about, and one that I found extremely difficult to empathize with. Yes, I admit openly to finding it hard to reconcile with our neighbor; in many ways it is customary. But that has thawed with the reading of this book, and I am glad it has done so. Of course, it should have been thawed by Coke Studio, too, but I’m a bit of a book worm. Trespassing has opened up a side of the country that I touched and found, guess what, humans. Like you and me, going about their lives wondering when it will make meaning.
Trespassing_Book CoverSet against the backdrop of a silk farm and a house in which a death has occurred, it weaves the stories of many, many people together. Right from the owners of the silk farm to the workers, and the help of the houses in which deaths occur to their inhabitants. It is also quite elaborately about silk worms and the process of making silk. And about sea shells and the process of identifying and collecting them. And then, the two people who harbor these uncommon interests meet, in secrecy.
Daanish, the America-return son of a doctor meets Dia at the Quran Khwani of his father’s death. Meanwhile, Dia has been grappling with the mysterious disappearance and death of her own father and a best friend who wants to leave everything aside to get married. Daanish is unable to come to terms with the doctored opportunities that his chosen profession – journalism – might provide him, and his father’s warning rings in his ear when his American professors discourage him from writing about the Gulf War. Dia has failed her economics exam and has to retake it at the University in Pakistan, which she attends in between visits to her mother’s silk farm escorted by armed guards.
The book also discusses the lives of secondary characters and their aches and aids to the protagonists. The role of both the mothers in the lives of their children as well as their relationships with their respective husbands. The integral and yet, intrusive part that house help play in the Pakistani families. The growing crimes and organized freedom-seeking groups in Pakistan. The scarcity of resources in Karachi and atrocities of weather on its people. The beaches, buses, humidity, and the valleys of Pakistan. Also, since this book was written almost a decade ago, it skims the participation of the media and America in the growing unrest in the Middle East. And yes, the part love plays in all our lives, and the things we do for love.
This is a layered book, and very finely done so. In some places, the writing is brilliant with shifting perspective, phrases, and the imagery. In others, it’s tedious at times what with the elaborate sub-plot of Salaamat, the house help. One may wonder how many people can relate to characters that observe silk worms with obsession, collect shells of rare kinds, and paint buses and fantasize about them, too. However, it doesn’t come across as if the objective of the novel is for us to relate to young love or hard labor, but to portray the human complexities with a universality. And it does achieve that.
The story could very well be set anywhere. But the precision with how it fits in Pakistan somehow solidifies its being. With secrets buried meticulously, and of them being found by others, this book opens up the everyday folk of Pakistan to censure and celebration. The weaved narrative works as both, a cliffhanger as well as a bother, specifically when the rest of the story is right there and you can’t wait to finish it. It’s also not difficult to pick favorite characters and mumble a curse or two for those who trouble your favourites.
All in all, it’s quite refreshing a read that adds perspective and intrigue. Khan’s storytelling helps the cause largely. I have quite enjoyed her writing. While the end is largely predictable, and also quite unremarkable at how it comes about, the rest of the storytelling makes it worth it. Trespassing is a book I picked up by pure chance and based entirely on its cover. It has been quite an enchanting discovery.
For me, Trespassing has done that for Pakistan. A country I had little flattering things to say about, and one that I found extremely difficult to empathize with. Yes, I admit openly to finding it hard to reconcile with our neighbor; in many ways it is customary. But that has thawed with the reading of this book, and I am glad it has done so. Of course, it should have been thawed by Coke Studio, too, but I’m a bit of a book worm. Trespassing has opened up a side of the country that I touched and found, guess what, humans. Like you and me, going about their lives wondering when it will make meaning.
Trespassing_Book CoverSet against the backdrop of a silk farm and a house in which a death has occurred, it weaves the stories of many, many people together. Right from the owners of the silk farm to the workers, and the help of the houses in which deaths occur to their inhabitants. It is also quite elaborately about silk worms and the process of making silk. And about sea shells and the process of identifying and collecting them. And then, the two people who harbor these uncommon interests meet, in secrecy.
Daanish, the America-return son of a doctor meets Dia at the Quran Khwani of his father’s death. Meanwhile, Dia has been grappling with the mysterious disappearance and death of her own father and a best friend who wants to leave everything aside to get married. Daanish is unable to come to terms with the doctored opportunities that his chosen profession – journalism – might provide him, and his father’s warning rings in his ear when his American professors discourage him from writing about the Gulf War. Dia has failed her economics exam and has to retake it at the University in Pakistan, which she attends in between visits to her mother’s silk farm escorted by armed guards.
The book also discusses the lives of secondary characters and their aches and aids to the protagonists. The role of both the mothers in the lives of their children as well as their relationships with their respective husbands. The integral and yet, intrusive part that house help play in the Pakistani families. The growing crimes and organized freedom-seeking groups in Pakistan. The scarcity of resources in Karachi and atrocities of weather on its people. The beaches, buses, humidity, and the valleys of Pakistan. Also, since this book was written almost a decade ago, it skims the participation of the media and America in the growing unrest in the Middle East. And yes, the part love plays in all our lives, and the things we do for love.
This is a layered book, and very finely done so. In some places, the writing is brilliant with shifting perspective, phrases, and the imagery. In others, it’s tedious at times what with the elaborate sub-plot of Salaamat, the house help. One may wonder how many people can relate to characters that observe silk worms with obsession, collect shells of rare kinds, and paint buses and fantasize about them, too. However, it doesn’t come across as if the objective of the novel is for us to relate to young love or hard labor, but to portray the human complexities with a universality. And it does achieve that.
The story could very well be set anywhere. But the precision with how it fits in Pakistan somehow solidifies its being. With secrets buried meticulously, and of them being found by others, this book opens up the everyday folk of Pakistan to censure and celebration. The weaved narrative works as both, a cliffhanger as well as a bother, specifically when the rest of the story is right there and you can’t wait to finish it. It’s also not difficult to pick favorite characters and mumble a curse or two for those who trouble your favourites.
All in all, it’s quite refreshing a read that adds perspective and intrigue. Khan’s storytelling helps the cause largely. I have quite enjoyed her writing. While the end is largely predictable, and also quite unremarkable at how it comes about, the rest of the storytelling makes it worth it. Trespassing is a book I picked up by pure chance and based entirely on its cover. It has been quite an enchanting discovery.
pyiab's review against another edition
challenging
emotional
reflective
slow-paced
- Plot- or character-driven? A mix
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? No
- Diverse cast of characters? Yes
- Flaws of characters a main focus? Yes
3.25
ghilimei's review against another edition
3.0
Nu există prea multă violență explicită în cartea asta și totuși în perioada în care am citit-o violența surdă mi s-a prelins în subconștient și am avut numai vise ciudate care ilustrau cartea, cum rar mi se întâmplă.
Și nici măcar nu e vorba exact de violență... este mai degrabă o apăsare, o agresiune abia perceptibilă... cel puțin așa a fost pentru mine. Senzația unui cerc închis, a unui tavan foarte jos, a unui drum înfundat, a unei striviri. Titlul original, Trespassing, mi se pare foarte potrivit, spre deosebire de nefericita traducere în română, pentru că nu mi se pare că ar fi vorba de libertatea de a iubi, ci de libertatea de a fi. Nu știu cum e de fapt în Pakistan, dar din cartea asta m-a învăluit zădărnicia existenței umane. Stăteam și mă gândeam la personajele astea și încercam să-mi dau seama dacă vreunul din ele a realizat sau a trecut în viața lui ipotetică (prin) ceva pentru care să merite să trăiască, ceva frumos sau luminos în totalitate. Răspunsul a fost „nu„, puteau la fel de bine să nu existe, poate chiar era mai bine pentru cei din jur. Zădărnicia merge până-ntr-acolo încât orice-ar face aceste personaje asemănător cu libertatea de a fi este de fapt inutil pentru că ajunge să fie îngropat într-o mare de ciment cu uscare înceată și care nu se poate usca decât într-o singură formă, indiferent cât te-ai zbate - și tocmai, cu cât te zbați mai mult, cu atât te prinde într-o poziție mai incomodă și nenaturală atunci când se usucă.
Studii în străinătate, dragoste, alegeri personale și profesionale, nașteri, chiar și moarte - toate sunt zadarnice pentru că nu schimbă cu nimic forma prestabilită în care se usucă cimentul în jurul tău.
**SPOILER**
Cred că cel mai relevant pasaj mi s-a părut cel în care Daanish vorbea despre mama lui (și fără să-și dea seama, vom afla mai târziu, despre toate femeile): „[Anu] se schimbase. N-ar fi vrut să fie așa. Ar fi vrut să fie neclintită, ca stânca pe care stătea în timp ce el și tatăl lui plecau să exploreze.” La începutul cărții se creează iluzia că Daanish este diferit, că are o gândire progresistă și că natura lui curioasă și educația lui în „Amrika„ precum și faptul că este atras de nonconformismul Diei îl fac să privească femeile altfel decât ceilalți bărbați din Pakistan și să-și dorească cu adevărat un partener de viață și nu pe cineva care să-l „lumineze din spate, ca pe o strălucitoare vază de cristal”, însă sfârșitul cărții arată clar că ne-am înșelat. Trădarea cea mare este față de Dia, care este gata să sacrifice totul pentru el, crezând că el este diferit, că viața alături de el ar putea fi o oază de libertate a trupului și spiritului, însă devine evident în ultimele capitole că Daanish seamănă perfect cu tatăl lui și că nici nu a cunoscut-o bine pe Dia că a și început s-o privească la fel cum și tatăl lui le-a privit pe femeile din viața lui, cum tatăl lui și-a privit soția toată viața și cum l-a învățat implicit pe el să-și privească mama. Dia pare să se îndrepte inevitabil către una din două tipologii feminine: Anu sau Riffat.
„[...] ea devenise ciudată, ca un puț neacoperit. Iar lui îi era teamă să se uite prea adânc în el.” Disperarea este profundă în această lume construită de Uzma Aslam Khan, dar este și la ordinea zilei, motiv pentru care simțul datoriei și automatismele constructelor sociale și culturale par să ia locul gândirii profunde, extremismul politic pare să ia locul emoțiilor ca unicul lucru ce îi mai poate mobiliza pe oameni în fața zădărniciei generale, dragostea este o iluzie de scurtă durată, intimitatea nu există și tot ce este esențial spiritului uman este încălcat fie prin violență directă, fie printr-o sufocare (automutilare?) înceată a voinței și dorinței.
Paralela cu viermii de mătase mi se pare și ea extrem de potrivită, pentru că această încălcare pare să fie înfăptuită de cei aflați la finalul metamorfozei forțate, de cei în jurul cărora cimentul s-a întărit complet asupra celor ce încă mai luptă să imprime propriei metamorfoze un alt final și care încă nu au realizat zădărnicia acțiunilor lor.
Și nici măcar nu e vorba exact de violență... este mai degrabă o apăsare, o agresiune abia perceptibilă... cel puțin așa a fost pentru mine. Senzația unui cerc închis, a unui tavan foarte jos, a unui drum înfundat, a unei striviri. Titlul original, Trespassing, mi se pare foarte potrivit, spre deosebire de nefericita traducere în română, pentru că nu mi se pare că ar fi vorba de libertatea de a iubi, ci de libertatea de a fi. Nu știu cum e de fapt în Pakistan, dar din cartea asta m-a învăluit zădărnicia existenței umane. Stăteam și mă gândeam la personajele astea și încercam să-mi dau seama dacă vreunul din ele a realizat sau a trecut în viața lui ipotetică (prin) ceva pentru care să merite să trăiască, ceva frumos sau luminos în totalitate. Răspunsul a fost „nu„, puteau la fel de bine să nu existe, poate chiar era mai bine pentru cei din jur. Zădărnicia merge până-ntr-acolo încât orice-ar face aceste personaje asemănător cu libertatea de a fi este de fapt inutil pentru că ajunge să fie îngropat într-o mare de ciment cu uscare înceată și care nu se poate usca decât într-o singură formă, indiferent cât te-ai zbate - și tocmai, cu cât te zbați mai mult, cu atât te prinde într-o poziție mai incomodă și nenaturală atunci când se usucă.
Studii în străinătate, dragoste, alegeri personale și profesionale, nașteri, chiar și moarte - toate sunt zadarnice pentru că nu schimbă cu nimic forma prestabilită în care se usucă cimentul în jurul tău.
**SPOILER**
Cred că cel mai relevant pasaj mi s-a părut cel în care Daanish vorbea despre mama lui (și fără să-și dea seama, vom afla mai târziu, despre toate femeile): „[Anu] se schimbase. N-ar fi vrut să fie așa. Ar fi vrut să fie neclintită, ca stânca pe care stătea în timp ce el și tatăl lui plecau să exploreze.” La începutul cărții se creează iluzia că Daanish este diferit, că are o gândire progresistă și că natura lui curioasă și educația lui în „Amrika„ precum și faptul că este atras de nonconformismul Diei îl fac să privească femeile altfel decât ceilalți bărbați din Pakistan și să-și dorească cu adevărat un partener de viață și nu pe cineva care să-l „lumineze din spate, ca pe o strălucitoare vază de cristal”, însă sfârșitul cărții arată clar că ne-am înșelat. Trădarea cea mare este față de Dia, care este gata să sacrifice totul pentru el, crezând că el este diferit, că viața alături de el ar putea fi o oază de libertate a trupului și spiritului, însă devine evident în ultimele capitole că Daanish seamănă perfect cu tatăl lui și că nici nu a cunoscut-o bine pe Dia că a și început s-o privească la fel cum și tatăl lui le-a privit pe femeile din viața lui, cum tatăl lui și-a privit soția toată viața și cum l-a învățat implicit pe el să-și privească mama. Dia pare să se îndrepte inevitabil către una din două tipologii feminine: Anu sau Riffat.
„[...] ea devenise ciudată, ca un puț neacoperit. Iar lui îi era teamă să se uite prea adânc în el.” Disperarea este profundă în această lume construită de Uzma Aslam Khan, dar este și la ordinea zilei, motiv pentru care simțul datoriei și automatismele constructelor sociale și culturale par să ia locul gândirii profunde, extremismul politic pare să ia locul emoțiilor ca unicul lucru ce îi mai poate mobiliza pe oameni în fața zădărniciei generale, dragostea este o iluzie de scurtă durată, intimitatea nu există și tot ce este esențial spiritului uman este încălcat fie prin violență directă, fie printr-o sufocare (automutilare?) înceată a voinței și dorinței.
Paralela cu viermii de mătase mi se pare și ea extrem de potrivită, pentru că această încălcare pare să fie înfăptuită de cei aflați la finalul metamorfozei forțate, de cei în jurul cărora cimentul s-a întărit complet asupra celor ce încă mai luptă să imprime propriei metamorfoze un alt final și care încă nu au realizat zădărnicia acțiunilor lor.
epictetsocrate's review against another edition
3.0
Navele de pescuit andochează înainte de răsăritul soarelui – momentul în care ţestoasa îşi sapă cuibul. Priveşte cu un ochi spre mare, iar cu celălalt spre numeroasele colibe ce împânzesc, ca nişte puncte, ţărmul. Cea mai apropiată este la doar nouă metri distanţă. Scormoneşte cu sălbăticie, aruncând cu picioarele rafale mari de nisip şi amintindu-şi cât de sigură fusese coasta înainte, când aparţinea pescarilor. Acum navele plutesc ca nişte molii gigantice şi, deşi se miră de captura acestora, nu din cauza lor, ci a vizitatorilor de la oraş, ascunşi în colibele lor, i s-a încreţit ei fruntea înainte de vreme. Este pregătită. Primul ou cade cu un uşor plescăit în gaura de sub uter, urmat de celelalte, unul după altul. Plasele de pescuit scânteiază în lumina lunii, pline cu peşti mici, captivi. Cât timp va mai trece până se va cufunda iarăşi în apă?
farheen's review against another edition
2.0
It started off well but Dia and Daanish turned out to be half siblings and it was too weird, Daanish's mom was insufferable, I didn't understand the point of Salamat's pov, some of the things he described were quite unnecessary like a 13 year old's body and his sisters nipples. What even happened to Dia? Would she forever be unhappy? What was the epilogue even about?
More...