Reviews

أسلوب المنهج by Alejo Carpentier

dom_jones's review against another edition

3.0

Maybe a bit let down at points by the translation, and the delicacy of my copy (a 1970s paperback, never read, and very brittle), but a really good book.

Interesting in terms of familiar themes - while not set in a specific Latin American nation, its descriptions of German and American colonial influence, boom and bust economic tides, Latin-Spanish identity movements, military repression, defection and betray, and sexual vivacity could describe any number of historic regimes, movements, and individuals across the Americas.

On the whole, I really enjoyed it, despite finding some aspects of the writing a little hard to follow. The French passages, switching between narratives (first to third person), and multiple monikers of characters (I thought the president and head of state were different people for the first chapter) didn’t always make for the easiest reading.

A high 3.5 stars but not quite 4.

olgaokhrimenko's review against another edition

adventurous funny reflective medium-paced

• Plot- or character-driven? Character
• Strong character development? No
• Loveable characters? No
• Diverse cast of characters? No
• Flaws of characters a main focus? Yes

4.0

simonmee's review against another edition

3.0

Set shortly before the First World War and continuing for several years later, this satire on Latin American dictatorships was generally a good read.

However, a number of the classical and turn of the 20th Century references went well over my head. I suspect there are a number of themes and subplots that I missed.

The pacing slowed at the end but enjoyable overall.

epictetsocrate's review against another edition

3.0

… dar de-abia m-am întins. Şi sună ceasul. Şase şi un sfert. Nu se poate. Şapte şi un sfert, poate. Mai degrabă. Opt şi un sfert. O fi deşteptătorul ăsta o minunăţie a meşterilor ceasornicari elveţieni, dar are limbile atât de fine, încât de-abia se văd. Nouă şi un sfert. Nu. Ochelarii. Zece şi un sfert. Aşa da. De altfel, şi ziua se desenează pe galbenul perdelelor în tonuri de dimineaţă târzie. Întotdeauna mi se întâmplă la fel când mă aflu în această casă: deschid ochii cu senzaţia că sunt acolo, datorită hamacului care mă însoţeşte peste tot – acasă, la hotel, în castelul englezesc, în Palatul nostru… – şi asta pentru că niciodată nu m-am putut odihni într-un pat solid cu somieră şi perne. Îmi trebuie un culcuş din sfoară împletită, agăţat cu chingi, ca să mă ghemuiesc şi să mă legăn. Şi în timp ce mă balansez, mai casc o dată, apoi îmi scot picioarele din hamac cu încă o legănare şi încep să-mi caut papucii pe care-i rătăcesc întotdeauna în culorile covorului persan. (Acolo mi i-ar fi pus în picioare Elmira, Intendenta, întotdeauna grijulie când mă trezesc, care acum doarme probabil în patul ei de campanie – are şi ea maniile ei – în jupon şi cu sânii goi, în noaptea celeilalte emisfere.) Câţiva paşi spre lumină. Trag de cordonul din dreapta şi cu zgomot metalic de inele, undeva, sus, apare scena ferestrei. Dar în locul unui vulcan – acoperit de zăpadă, maiestuos, depărtat, vechi Lăcaş al Zeilor – se iveşte Arcul de Triumf în spatele căruia se află casa marelui meu prieten Limantour, fost ministru sub Don Porfirio, de la care poţi învăţa o mulţime de lucruri când începe să vorbească despre chestiuni economice şi alte rahaturi de-ale noastre. Uşor scârţâit de uşă. Şi apare Sylvestre, cu vesta sa în dungi, purtând tava de argint – argint masiv şi strălucitor din minele mele: „Le café de Monsieur. Bien fort, comme il l’aime. À la façon de là-bas… Monsieur a bien dormi?…” Cele trei perdele de brocart sunt trase una după alta acum, lăsând să se vadă, sub un soare potrivit pentru un concurs hipic, sculpturile lui Rude. Copilul-erou cu coiţele în vânt dus la război de un caudillo înflăcărat şi viteaz, din cei care – dacă nu i-aş şti! – intonând marşuri triumfale trec din primele rânduri la coadă, când situaţia e delicată. Şi-acum Le Journal. L’Excelsior ale cărui pagini, cu mulţimea lor de fotografii, parcă sunt un jurnal de actualităţi de cinema. Şi L’Action Française cu reţetele lui Pampille, pe care fiica mea le încercuieşte zilnic cu creionul roşu pentru excelentul nostru bucătar, şi editorialul – adevărată imprecaţie semnată de Léon Daudet, ale cărui geniale, apocaliptice înjurături – supremă expresie a libertăţii presei – ar provoca dueluri, sechestre, asasinate şi schimburi de focuri cotidiene în ţările noastre. Le Petit Parisien: continuă ciocnirile în Ulster: impresionant concert pentru mitraliere şi harpe irlandeze; unanimă indignare faţă de cea de a doua campanie de exterminare a câinilor din Constantinopol, prinşi şi izolaţi pe o insulă pustie unde se mănâncă unii pe alţii; noi incidente în Balcani, etern viespar, veşnic butoi cu pulbere ce se aseamănă atât de mult, din acest punct de vedere, cu provinciile noastre andine. Mi-amintesc încă – era în timpul celuilalt voiaj al meu – de ceremonia primirii regelui bulgarilor. A trecut pe aici, împreună cu preşedintele Fallières, plimbându-şi maiestatea împodobită cu panaş şi fireturi (o clipă mi s-a părut că e Colonelul Hoffman) într-un superb landou de paradă, în timp ce fanfara Gărzii Republicane, aşezată lângă soclul monumentului lui Napoleon, intona Platcia divitza, ciuma Maritza. Cu lux exuberant de trompete, clarinete şi tromboane, acompaniate într-un stil aproape de operetă de o combinaţie de piculine şi trianglu în stil operetă. „Vive le Roi! Vive le Roi!” striga mulţimea republicană visând, în fond, tronuri, coroane, sceptre şi paji, foarte sărăcăcios înlocuite, ca spectacol, de preşedinţi în frac şi cocardă purpurie pe piept, care-şi mişcă jobenul de la cap până la genunchi într-un gest de salut prea asemănător cu cel al orbilor care cer de pomană după ce se străduiesc să îngâne La jambe en bois pipăind găurile negre ale unei ocarine. Unsprezece fără douăzeci.

northeastbookworm's review against another edition

5.0

A tight and well written political satire.